Confessio

 pictura de N. Bogdanov-Belski

 HRISTOS A INVIAT !

Bine v-am regasit !
Va propun sa va bucurati de o poezie a IPS Bartolomeu Anania. Oare cand vom avea si noi aceasta indrazneala la rugaciune cum a avut-o el?
Pomeniti,
 Cristina 

"Confessio

de Valeriu (Bartolomeu) Anania

Doamne, tinde-Ti patrafirul
de peste fata mea de lut,
sufletu-mi neghiob si slut
sa-l albesti cu tibisirul
cand amurgu-si toarce firul
peste-un pic de gand tacut.

Sa-Ti vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osanda e pacat;
eu stau pe-un colt plecat
si sa-mi scriu povara vinii,
pe cand Tu, la vremea cinii,
sa-mi soptesti ca m-ai iertat

Aciuiati pe-o vatra noua
vom purcede spre nou cant;
eu, o mana de pamant,
Tu, lumina-n strop de roua,
migali-vom cartea-n doua:
Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Si-ncaltandu-Te-n sandale
sa pornesti pe drum stelar,
intr-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
si-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar."

Rugaciune

via email

Creativitatea umana

Am gasit din intamplare ACEST CLIP cu o artista, Xenia Simonova, care face animatie din nisip si mi se pare extraordinar. M-am gandit sa-l impartasesc si cu dumneavoastra.

Sfârşit de toamnă

de Vasile Alecsandri

Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;

Cârdurile de cocoare, înşirându-se-n lung zbor,

Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se deslipesc,

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.

Boii rag, caii rânchează, cânii latră la un loc,

Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

Mirceşti, 1867

Toamna ţesătoare

de Vasile Alecsandri

Toamna mândră, harnică

Şi de bunuri darnică

A-mpărţit a ei comori:

Frunza-i dat-au vântului,

Iar roada pământului

Dat-o-au la muncitori.

Dat-au in pentru ştergare

Şi porumb pentru coşare

Plin de ţinte aurii,

Şi toţi strugurii de vie

Pentru dalba veselie

De la nunţi şi cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă

Iarba-i verde şi frumoasă

Care-n mai au înflorit;

Ş-a ei paseri cântătoare,

Ş-a ei şiruri de cucoare

Tainicului Răsărit.

Ş-au rămas, sărmana, goală,

Pe când viforul se scoală

Aducând gerul de an! ...

Ce-a să facă ea la iarnă?

Norii vin ca să aştearnă

Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! ... Ce-a să devie

Sub cumplita vijelie

Care suflă oţerit

Peste văile uscate,

Peste apele-ngheţate,

Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,

Toamna, mândră ţesătoare,

Pune furca-n brâul ei,

Ca să toarcă şi să ţese

Pânză lată-n iţe dese

De-nvălit umerii săi.

Şi torcând de-a lungul trece

Peste brazda murgă, rece,

Unde ies painjini mii.

Iar fuioru-i de matasă

Pe pământ în urmă lasă

Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,

Toate-acuma sunt cuprinse

De lungi fire ce lucesc.

Unele s-adună-n caier,

Altele, perdute-n aer,

Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzeşte,

Le-mpleteşte, nevedeşte,

Şi cu toate la un loc

Ea-şi lucrează-o-nvălitoare

Ca să meargă-n şezătoare

Şi să ia parte la joc.

Iat-o în cămeşă albă,

Cu lefţi mari lucind în salbă,

Mari cât ochii săi căprii.

Trista iarnă-o pizmuieşte

Şi prin neguri o pândeşte

Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:

„Doamne! fă încă-o minune!

Scoate-o faţă-n calea mea,

Ca şi toamna harnică

Şi de suflet darnică,

Să-mi fac traiul meu cu ea!“