5 februarie - comemorari Sfintii inchisorilor : Ioan Ianolide

Ioan Ianolide 

" În toamna anului 2012 doamna Constanţa Ianolide, soţia lui Ioan Ianolide, legatarul testamentar al lui Valeriu Gafencu, a vizitat Mănăstirea Putna. Am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre soţul ei.

Ionel a ieşit din închisoare la 2 august 1964. La 2 martie 1965 a venit la noi să o viziteze pe mama mea pe care o cunoscuse cu câteva luni în urmă. Aşa m-a cunoscut şi pe mine. A fost o vizită de câteva ore şi a doua zi a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am plimbat în parcul Herăstrău şi mi-a spus că vrea să se căsătorească cu mine căci atunci când a intrat în casă şi a dat cu ochii de mine o voce i-a spus: Asta este! Am depus actele pentru căsătorie şi pe data de 7 aprilie 1965 am avut cununia civilă la Bucureşti şi pe 30 aprilie cununia religioasă la Dobroteşti.

Era mereu suferind de diverse boli. Făcea de trei-patru ori pe an viroze respiratorii, pietre la rinichi; a fost operat de cataractă, de prostată. Când muncea era nevoit să facă pauză la anumite intervale şi să se întindă pe patul tare, pentru că îl durea coloana de sus până jos; avea pluridiscopatie în plină evoluţie, ciocuri la călcâie, coxartroză. Dar ce n-avea?... Însă, din exterior nu ziceai că este bolnav. Era aşa de frumos şi de înalt şi arăta aşa bine şi totdeauna pus la punct, cu cămaşă cu cravată, încât toată lumea îl admira. Şi era aşa de blând şi de bun...

Când se ducea la băi, căci îl supărau durerile reumatice generalizate, foarte multă lume, mai ales femei care aveau necazuri, îi cereau sfat pentru că îl vedeau atât de blând şi de bun.

Numai credinţa l-a ajutat să reziste. Ne povestea mereu de Valeriu, pe care l-a iubit mai mult ca pe fraţii lui. Despre el însuşi nu ne povestea nimic. Nici noi nu-l întrebam ca să nu-l răscolim. Atâta doar, odată când îi tăiam unghiile mi-a spus: „Ah, tu mi le tai, şi ei mi le smulgeau." Mama, când a auzit de tumoarea din spatele ficatului care i-a grăbit sfârşitul, l-a întrebat: „Nu cumva te-au lovit şi la ficat?" „Oh, de câte ori cu bocancii!..." Şi a mai zis: „Am avut noroc că am scăpat de Reeducarea de la Piteşti". Eu mai târziu, după Revoluţie, când au început să apară cărţile am aflat ce a fost cu Piteştiul, ce s-a întâmplat, pentru că nu am ştiut, nu spunea.

Pe urmă, tot de la alţii am aflat cum îi bătea cu fierul la talpă, iar el nu scotea un sunet. Cinci ani a stat izolat singur într-o celulă, pe ciment, dezbrăcat, nemâncat. În ultimii doi ani, văzând că, în ciuda ameninţărilor cu reeducarea sau a promisiunilor că-l vor scoate din puşcărie dacă renunţă, el nu cedează – le-a spus la un moment dat: „Cred în Iisus Hristos şi voi crede în Iisus Hristos în continuare!" –, l-au băgat într-o celulă mare cu 20 de persoane care înnebuniseră ca să-şi piardă şi el minţile¹. Dumnezeu l-a ajutat şi nu şi le-a pierdut. Dar zicea că era ceva cumplit.

Sunt convinsă că numai credinţa l-a ajutat să reziste la chinurile cumplite din cei 23 de ani de închisoare. Mama l-a întrebat odată: „Dar pe ăştia care te-au chinuit aşa atâţia ani nu-i urăşti?" „Nu. Mă rog pentru mântuirea lor."

La Putna

Pe nepoata mea Ruxandra, fiica fiicei mele Mihaela, din prima mea căsătorie, am crescut-o la noi de la 5 luni la 7 ani, când am înapoiat-o părinţilor ei căci pe 15 septembrie 1985 începea primul an de şcoală. Ionel a iubit-o foarte mult. Câţiva ani la rând am mers toţi trei, 2-3 luni la câte o mănăstire din ţară unde Ionel a învăţat diverşi călugări sau călugăriţe să lucreze obiecte de cult. Aşa am fost la mănăstirile Govora, Cozia, Sihăstria şi Putna.

Ultima dată, chiar înainte de a muri, în iulie-august 1985 am fost la Putna. Înainte de prima poartă a mănăstirii, devale, erau vreo două căsuţe şi noi acolo locuiam. La un moment dat eu şi nepoţica ne-am dus cu un grup din Ardeal la mănăstirile din judeţul Neamţ. La întoarcere, Ionel mi-a spus să mă duc pe la Iaşi şi să-l caut pe Mihail Lungeanu – coleg de celulă la Târgu Ocna cu Valeriu, pe care l-a şi îngrijit – care ştia poeziile lui Valeriu şi să-i spun să vină la Putna ca să i le spună. După ce l-am găsit într-un sfârşit, ne-am întors la Putna, unde fetiţa a început să se simtă rău şi să facă febră mare. Am decis ca eu şi nepoţica să ne întoarcem la Bucureşti, iar Ionel să rămână până termină treaba. Înainte de a pleca a venit un părinte de la mănăstire, care auzise că fetiţa s-a îmbolnăvit, ne-a pus să îngenunchem şi ne-a citit câteva rugăciuni. La sfârşit ne-a spus: „Plecaţi fără grijă că până ajungeţi la Bucureşti fetiţa nu o să mai aibă nimic." Am ajuns dimineaţa şi copilul nu mai avea nimic. Ca să nu-i sperii le-am spus părinţilor ei, care ne-au aşteptat la gară, că ne-am întors acasă pentru că se plictisise Ruxandra. Mai târziu le-am spus adevărul. A doua zi după ce am plecat noi, a venit şi Mihail Lungeanu la Putna, a stat de vorbă cu Ionel şi i-a dat versurile.

Pe patul de suferinţă

După aceea lui Ionel i s-a făcut tot mai rău. Hepatita cronică, boală pe care o avusese în închisoare şi care recidivase după 25 de ani, se transformase treptat în ciroză hepatică uscată, apoi cu lichid şi ulterior a apărut o tumoare în spatele ficatului. În noiembrie doctorii au spus că nu se mai poate face nimic şi i-au dat drumul acasă.

Când era pe patul de suferinţă a fost vizitat de mai multe ori de poetul Ioan Alexandru care i-a dăruit volumul de versuri Imnele Putnei pe care i-a scris: „Iubitului frate în Domnul, Ioan Ianolide, cu bucuria de a fi fost sub acest cer, pe acest pământ creştin românesc, o clipă măcar împreună în drum spre patria eternă. Ioan Alexandru. Sfântul Dumitru, 1985." Înainte cu două-trei săptămâni de a muri a venit să îl vadă părintele arhimandrit Grigore Băbuş de la Patriarhie şi părintele arhimandrit Bartolomeu Anania. La plecare părintele Anania mi-a spus:„Dacă noi am avea starea de spirit pe care o are Ion în faţa morţii am fi cei mai fericiţi oameni."

Sunt pregătit

Ionel ne spunea: „Eu sunt pregătit să trec dincolo dar îmi pare rău că vă las pe voi." La Crăciunul din '85 a intrat în comă, care a durat o zi şi-o noapte. Ne-am gândit că se sfârşeşte. Dar şi-a revenit. La un moment dat a chemat-o pe fiica mea să stea pe scaun lângă patul lui şi i-a zis: „De ce nu m-aţi lăsat voi să mor atunci că eu eram deja trecut dincolo şi m-am întâlnit cu Dumnezeu?!"

În dimineaţa zilei de 5 februarie 1986 s-a stins din viaţă. Şi pentru că nu a putut intra în mănăstire a dorit ca măcar mort să intre acolo. Aşa că am concesionat două locuri de îngropăciune în cimitirul mănăstirii Cernica, unde îşi odihneşte trupul, pentru că sunt sigură că sufletul este în treptele cele mai înalte ale cerului.

(Constanța Ianolide - Revista ”Cuvinte către tineri”, nr. VI din 2013, pp. 44-46)

---

1. Acest episod a avut loc la Aiud, în faza ultimei reeducări a deținuților politici. Ioan a fost trimis în acea celulă cu oameni înnebuniți din dispoziția colonelului Crăciun, ca urmare a refuzului de a se reeduca: ”Cei care au refuzat categoric reeducarea au fost masaţi în Zarcă şi supuşi unui regim de exterminare prin foamete, izolare, boală şi pedepse. Pentru ceilalţi s-a dat mâncare din belşug, proastă dar multă, ca să se întremeze puţin bietele schelete. M-a chemat şi pe mine colonelul şi mi-a vorbit de reeducare. Am răspuns:

 - Problemele mele de conştiinţă le rezolv singur şi nu permit amestecul nimănui.

- Eşti nebun! a urlat el furios şi m-a trimis drept pedeapsă într-o cameră de alienaţi mintal, o primă experimentare a azilelor psihiatrice.

Am făcut acolo o experinţă rară şi cu concluzii nebănuite. Apoi am ajuns în Zarcă. În cele din urmă m-au dus la spital, căci eram dărâmat.”

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 215) " 

sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-ianolide/1960-era-asa-de-bland-si-de-bun

5 februarie - comemorari Sfintii inchisorilor : dr. Dumitru Uta

Dumitru Uţă

Dumitru Uţă - Doctorul fără de arginţi

Doctorul Dumitru Uţă a fost unul dintre Sfinţii închisorilor comuniste, un adevărat doctor fără de arginţi. A stat închis la Aiud din '41 sau '42 până în 1964. Din '47 - '48 a stat în Zarcă (clădirea celor ne-reeducabili) până la eliberare. Era un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni.

Fusese lăsat de Dumnezeu şi cu un bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o mică chelie şi mustaţa tunsă scurt… După ce l-a vindecat pe directorul închisorii Aiud, maiorul Munteanu, de tifos, a devenit vocea cea mai cu greutate după director din închisoare, asta până în '47 - '48. Aşa avea voie să iasă oricând dorea din penitenciar pentru a face rost de medicamente şi altele, şi se întorcea de fiecare dată foarte încărcat, cu sacii plini. Odată chiar a tulburat conducerea cu câte a putut să strângă, medicamente străine, ş.a., aproape un vagon. Toată lumea temniţei îi cerea ajutorul, gardienii şi toată funcţionărimea îl chemau frecvent la ei, pe acasă, pentru felurite probleme de sănătate ale rudelor şi cunoscuţilor.

Astfel a cunoscut-o pe Veronica, fiica unui gardian, pe care a meditat-o la engleză… Veronica atât a fost de mişcată de acest om încât l-a aşteptat 20 de ani să se elibereze. Prin 1967 s-au căsătorit, după ce ea l-a căutat. Se pare că, împlinindu-se în cele ale duhului, dr. Uţă nu se gândea deloc la căsătorie. S-a căsătorit cu Veronica numai pentru a-i răsplăti aşteptarea şi dragostea. Acesteia i-a devenit, cum ea va spune mai târziu, un adevărat ”părinte sufletesc’”. Dumitru Uţă uimea cu marea lui putere de muncă, uita pur şi simplu să mănânce, încât de multe ori cei apropiaţi îl hrăneau…

În timpul epidemiilor era atît de dăruit încît lăsase toate şi asistenţii săi, care voiau să-l ajute, aveau de făcut câte o mie de vaccinuri pe zi.

Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne ce se întâmpla să vină mai întotdeauna Miercurea sau Vinerea. La un moment dat s-a ivit ocazia de a se putea face recurs şi a fi astfel eliberaţi, lucru pe care l-au cerut mulţi.

I s-a propus şi doctorului Uţă aceasta, la care el a răspuns: ”Unde pot fi eu de mai mult folos, aici sau afară?” Şi a rămas în închisoare. A stat în celulă un an de zile cu Părintele Marcu şi cu Alexandru Ştefănescu, care-şi aminteşte cum împreună au citit Sf. Scriptură în întregime. Doctorul era cel care citea cu voce tare pentru toţi. Doctorul Uţă îşi fabricase singur tot felul de instrumente chirurgicale, pense, bisturie, cu care opera în închisoare. S-au întîmplat cazuri cînd medicinişti din Bucureşti au venit la Aiud ca să înveţe de la el medicină. La ieşirea din închisoare i s-a dat un post de medic, la ţară. Toată ziua era la „spital” pe care singur şi-l dotase. În scurt timp a devenit omul cel mai iubit, preţuit peste toate satele din împrejurimi. Nu primea nici o plată pentru munca lui. Şi cît ar fi vrut oamenii să-şi arate cumva recunoştinţa! Numai că doctorul lor nu mânca aproape nimic, ci numai fructe, dar nici de acestea nu primea… Sătenii s-au gândit ce s-au gândit şi au găsit o cale mai discretă de a-i dărui câte ceva: îşi deşertau în grădină, pe neobservate, traistele cu fructe. Şi astfel toată vara şi toamna puteau fi văzute, ca-n poveşti, grămezi de fructe sub pomii din grădinuţa doctorului Uţă. Securitatea s-a alarmat de popularitatea ce-o câştigase.

S-a hotărât de sus, ca doctorului să i se dea un post în Bucureşti, ca astfel să i se piardă ”aura”’… - doctorul a cerut Spitalul 9, neurologia. Nu i s-a dat voie să-şi dea ultimele examene şi a fost ţinut astfel pe o poziţie mai umilă… Însă s-a impus prin marea lui dăruire şi competenţă, încât toţi îi spuneau ”doctorul cel mare” - aici îl găseşte Veronica prin '67.

Vor avea un fiu, Mircea. Dorinţa doctorului Uţă era ca fiul lui să-I slujească lui Dumnezeu, adică să devină preot, lucru care s-a şi întâmplat. A lăsat soţiei şi fiului această mare învăţătură ca moştenire: de a face pentru aproapele, totul, ca pentru Hristos. Veronica a continuat să-i scrie cu regularitate Părintelui Marcu cerându-i mereu sfatul.

(Mărturia părintelui Atanasie Ștefănescu - Mărturisirea unui creștin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pag. 43-45; Revista Rost, Anul X, numărul 106 din februarie 2012, p. 31)

Mitropolitul Bartolomeu a plecat la Domnul

In aceasta seara, IPS Bartolomeu Anania de la Cluj a plecat la Domnul, dupa o lupta grea cu suferinta. Ma doare sufletul, l-am iubit si il iubesc enorm pentru tot ce este el: un mare om duhovnicesc, marturisitor, teolog, carturar, scriitor, parinte.
Intr-una din ultimele lui predici, IPS Sa a dat ca sfat: "Va rog, parintilor, ocrotiti-va copiii!" Sa-i dam ascultare!
Dumnezeu sa il randuiasca cu dreptii !

sursa fotografiei

Mai multe detalii despre marele om pe care-l avem acum mijlocitor la Domnul AICI

Vesnica lui pomenire!

Constantin Oprisan

Multumesc, Liliana, ca mi-ai atras atentia despre o aniversare importanta, cea a mortii unui mare patimitor ortodox din inchisorile comuniste: Constantin Oprisan. Se spune despre el ca "Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti."

Iata aici o marturie despre el, cea a parintelui Gheorghe Calciu.  

Fotografia este tot de pe http://www.razbointrucuvant.ro/

(Pour les lecteurs francophones qui se trouvent ici surtout via http://orthodoxologie.blogspot.com/, il s’agit d’un des plus torturés martyrs dans les prisons communistes, surtout dans celle de Pitești. Sa réaction à ces tortures était la prière. Il était un modèle de patience et d’amour pour le prochain- gardien ou prisonnier. Il mourut en 1958 lorsque ses poumons cédèrent à cause de la turberculose déclenchée dans la prison.)

Despre Parintele Gheorghe Calciu

sursa fotografiei

Gratie lui Elizabeth, am gasit pe un radio ortodox din America, Ancient Faith Radio, un podcast despre parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Puteti asculta inregistrarea AICI, este in engleza. Persoana care povesteste este o ucenica de a parintelui din America, convertita la ortodoxie, Frederica Mathewes-Green.
Ea evoca importanta pe care a avut-o duhovnicul ei in viata parohiei Sfanta Cruce din SUA, vorbeste despre experienta din inchisoare a parintelui, mai ales despre inchisoarea din Pitesti, despre dragostea crestineasca a parintelui, despre iertare, despre zambet, despre familie, despre activitatea parintelui din America, despre legatura dintre oameni dincolo de moarte.
Povestirea dureaza 50 de minute si merita ascultata.
Parinte Gheorghe, roaga-te la Dumnezeu pentru noi!

Ocrotitorul nostru

Astazi este o sarbatoare mare si dubla: Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul si Aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, hramul Sucevei.
Cu mila Domnului am participat la minunata slujba arhiereasca unde IPS Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei, IPS Teodosie al Tomisului si IPS nostru Pimen au binecuvantat multimea iubitoare de Hristos. Pelerinii, atmosfera de sarbatoare, comuniunea si timpul frumos au contribuit la trairea unei binecuvantate zile.
Spre ajutor, iata aici Acatistul Sfantului Ioan cel Nou, ocrotitorul nostru drag si bun.

O minune a Sfantului Nectarie

Aceasta postare trebuia sa o fac mai demult. O fac acum in nadejdea ca va folosi multor crestini. Este vorba despre marturia unei preotese din Sibiu pe care Sfantul Nectarie de Eghina a binecuvantat-o cu o minune.


Cum am avut bucuria sa o si cunosc pe aceasta draga fiinta si cum blagoslovirea Sfantului Nectarie nu m-a ocolit nici pe mine, dau si eu marturie ca, la vreme de nevoie, acest mare sfant este grabnic ajutator.

Dar, iata mai bine marturisirea acestei preotese:

O minune săvârşită de Sfântul Nectarie în iulie 2006. Mărturia unei preotese din Sibiu

"Sunt o fiinţă fericită! Fericită, în primul rând, pentru că Preabunul Dumnezeu m-a învrednicit să-L cunosc din fragedă pruncie, că a îngăduit să port numele Preasfintei Maicii Sale, apoi că mi-a dăruit bucuria maternităţii, prin cele trei fetiţe minunate: Anastasia (5 ani), Daria (3 ani) şi Nectaria (1 an) şi că, în cele mai grele momente ale vieţii, m-a purtat El Însuşi pe braţe, prin sfinţii Săi, pe care i-a rânduit făcători de minuni şi doctori fără de arginţi tuturor celor care îi cheamă cu credinţă în ajutor.
Am văzut cu ochii mei fapte minunate săvârşite de unii dintre aceşti sfinţi care, deşi mutaţi cu sufletul la cer, n-au uitat de noi, cei de pe pământ, ci fie şi-au lăsat trupul îndumnezeit drept altar de închinare, izvorâtor de tămăduiri trupeşti şi sufleteşti, fie au lăsat ca, prin prăznuirea lor sau prin simpla pomenire a numelui lor, binecredincioşii aflaţi în nevoi, să-şi găsească de îndată izbăvirea. Aş aminti aici pe cei faţă de care nutresc o evlavie mai deosebită datorită grijii lor speciale faţă de noi: Sfântul Mare Mucenic Mina – izbăvitorul de pagube şi aducătorul lucrurilor furate sau pierdute, Sfânta Mare Muceniţă Varvara – patroana copilăriei mele, Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (+ 15 nov, Edesa), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din Lesbos (+1463; martirizaţi de turci) şi, nu în ultimul rând, Sfântul Nectarie al Eghinei, grabnic ajutătorul şi aducătorul de blândeţe, pace şi bucurie în case şi în suflete.
Demn de remarcat este faptul că, deseori, sfinţii ne caută ei pe noi, înainte ca noi să dăm de ei. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Nectarie: “m-a căutat” în anul I de Facultate prin cineva care dorea o traducere succintă a vieţii Sfântului din franceză în română. Atunci auzisem pentru prima dată de acest mare taumaturg, dăruit de Dumnezeu grecilor şi întregii lumi. Dar, din păcate, nu l-am pus la inimă. Am luat doar cunoştinţă de existenţa lui şi l-am uitat. A trebuit să treacă 10 ani ca să mă întâlnesc efectiv cu dânsul.
Şi aceasta s-a petrecut pe 19 octombrie 2003, ziua în care am adus-o pe lume pe Daria. Înainte cu câteva ore de a naşte (deşi mai aveam încă o săptămână până la termen), printr-un telefon providenţial, bunele şi grijuliile mele surori mă înştiinţează că Sfântul Nectarie ajută pe toate femeile însărcinate care se roagă lui să nască în mai puţin de o oră. Până în acel moment ştiam despre Sfânt că este vindecător de cancer. Nimic mai mult. Aveam să constat, la scurt timp, că dacă nu-l strigam pe Sfânt în chinurile cumplite ale naşterii, aceasta n-ar fi durat numai 50 minute – spre marea surprindere a mea şi a personalului medical, iar eu nu aş mai fi fost acum în viaţă. Până la orele 22.00 nu am avut nimic, nici o durere. La 22.50 mă aflam deja în faţa miracolului: o fetiţă superbă, cu ten curat, rozaliu, blondă, cu ochii albaştri... Nu-mi venea să-mi cred ochilor! I-am pus numele Daria pentru că 9 luni de zile mi-a stăruit în minte numele acestei Sfinte (+19 martie), dar, încă pe masa de naştere fiind, nu am rezistat să nu-i făgăduiesc Sfântului Nectarie că, dacă Dumnezeu îmi va mai dărui o fetiţă, îi voi pune numele lui.
Timpul a trecut ...şi, în primăvara anului 2005, eram din nou însărcinată. Ce-i drept, aceasta mă luase pe nepregătite. Planurile mele de viitor se îndepărtau unul câte unul, semn că voia lui Dumnezeu era alta. Starea de rău general, greţurile teribile, durerile abdominale m-au îndreptat, vrând-nevrând, spre medicul ginecolog care, în urma unei ecografii, a declarat soţului meu: “Soţia dumneavoastră are o sarcină extrauterină. Trebuie neapărat operată, altfel există riscul ca una din trompe să explodeze, iar doamna să ajungă în stare de şoc la spital. Mâine dimineaţă o voi opera chiar eu. Vă aştept cu o confirmare”. Am rămas cu gura căscată. Nu am putut lua nici o decizie imediată. Şi cum oare aş fi acceptat operaţia când ştiam că aş săvârşi un păcat la fel de mare precum avortul? Am ajuns acasă bântuită de gânduri şi de mustrări de conştiinţă : “Să fie o atenţionare a lui Dumnezeu că nu am primit de la bun început sarcina cu bucurie, cu linişte, cu recunoştinţă, că m-am întristat, că m-am descurajat? De ce a îngăduit pentru mine această încercare? Sigur, am greşit! Acum ce voi face? Voi avea atâta credinţă încât să merg înainte, aşteptând clipa fatală şi lasându-mă cu totul în mâinile Ştiutorului a toate? Te-am mâniat, Doamne, iartă-mă!” – strigam în străfundurile fiinţei mele. Şi mi-am amintit din nou de Sfântul Nectarie. „Îl voi lua ca mijlocitor. El e cel mai potrivit pentru situaţia în care mă aflu. De va voi, va putea preschimba răul în bine...“ – mi-am spus cu o oarecare vioiciune de spirit. M-am aşezat în genunchi şi i-am citit acatistul cu lacrimi, rugându-l stăruitor să-l treacă pe copilaş “pârleazul”, aducându-l în mediul lui propice de dezvoltare. Ce nu e cu putinţă la Dumnezeu? După acest “botez” al conştiinţei, m-a împins sufletul să-i făgăduiesc încă o dată că, dacă va decurge totul firesc, copilaşul îi va purta numele, iar minunea o voi propovădui verbal şi în scris, ca să cunoască toţi cât de “minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”. După 48 de ore m-am prezentat cu un bilet de urgenţă la un alt doctor pentru o nouă ecografie. Nu mai aveam cum să stau liniştită acasă. Am intrat cu prioritate, şi, după efectuarea examenului clinic de rigoare, doctorul mi se adresează zâmbind: “Despre ce urgenţă e vorba? Sarcina este absolut normală, la locul ei...Totul e OK”. Am tresărit de uimire... Bătăile inimii mele se armonizau într-un dans înălţător cu bătăile grăbite şi vesele ale micuţei inimioare. Am răsuflat uşurată şi profund mulţumită. Parcă mă întorsesem dintr-o bătălie. Purtam steagul biruinţei obţinute de marele meu binefăcător, Sfântul Nectarie, al cărui nume îmi revenea necontenit pe buze.
A sosit cu paşi repezi şi praznicul Sfântului (9 nov), zi în care am purces spre racla cu părticica din sfintele sale moaşte, adăpostită de Biserica Spitalului TBC din Sibiu. Până în acea zi nu am ştiut că Sibiul are o asemenea avuţie. A avut grijă Sfântul şi de data aceasta să ne cheme la el ca să-l putem “îmbrăţişa” prin rugăciune. Naşterea era programată la sfârşitul lunii, dar mă bucur să cred că Sfinţii Gurie, Samona şi Aviv “s-au înţeles” cu Sfântul Nectarie să aibă şi ei o contribuţie la fericitul eveniment. Am născut chiar de praznicul lor (15 nov), în prima zi a Postului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. La ora 10.00 dimineaţa, când s-au înteţit durerile, m-a sunat sora mea cea mică, încredinţându-mă că imediat va începe să citească Acatistul Sfântului Nectarie. La 10.30 punct, când ea a terminat Acatistul, şi-a făcut apariţia “zâna zorilor”, minunata Nectaria, care, printr-un ţipăt unic şi de neuitat, ne dădea de veste că a părăsit întunericul pântecelui matern, dornică de lumina neînseratului soare. Încă nu coborâsem de pe “masa de jertfă” când a trebuit să depun mărturie despre adevăratul nostru Salvamar. “Nectaria sau Nectarina?” – mă întreabă doctorul mirat. “NEC-TA-RIA!” – îi răspund silabisit şi complet epuizată. “Dar ce nume e ăsta? N-am mai auzit...”. Pe moment m-a ispitit gândul să-i dau un răspuns simplu, real şi străin de tainica realitate a comuniunii noastre cu lumea cerească (ex: “în compensarea amărelilor groaznice pe care le-am avut în timpul sarcinii...”), dar conştiinţa nu m-a lăsat: “De la Sfântul Nectarie, care a vindecat-o pe fetiţa mea cea mare de o boală grea şi care m-a ajutat la naştere...” “Cine e? E mort sau viu?” – continuă să mă interogheze uimit doctorul. “Şi una şi alta. E un sfânt al secolului trecut, ale cărui sfinte moaşte se află în insula Eghina din Grecia şi o parte chiar la noi în ţară. A fost profesor, mitropolit, sfânt!...”. “Şi cum comunicaţi: în greacă sau în română? Ştie şi limba română?”. “Ştie toate limbile pământului, domnule doctor!”. “ Ei, lasă-mă! Cum aşa?”. L-am lăsat..., dar în grija Sfântului Nectarie, să-l călăuzească cum ştie el spre adevăr.
Dar să revin la dulcea mea Nectaria, cu câteva remarci: o privesc şi nu mă mai satur. Nu pentru că îi sunt mamă, ci asta o spun toţi cei cu care ne întâlnim. Sper să nu fiu prea îndrăzneaţă dacă afirm că chipul ei are multe în comun cu chipul Sfântului Nectarie: ochii mari, albaştri, extrem de blânzi, sprânceana stângă mai coborâtă decât cea dreaptă, zâmbetul galeş şi suav. “Copiii doriţi sunt cei mai reuşiţi” – mi-a şoptit odată un preot sibian, tată a 5 copii excepţionali, iar Nectaria a certificat acest lucru. Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu noi, dar noi adesea... Dar noi adesea şi iremediabil. Dacă aş fi ascultat de primul glas, aş fi pierdut o comoară mai scumpă decât tot pământul cu toate bogăţiile lui. Dacă aş fi acceptat condamnabila operaţie şi nu mi-aş fi pus nădejdea în Atotputernicul Dumnezeu, Nectaria acum nu ar mai fi fost. În prezent nu mi-aş mai fi îndulcit văzul, auzul, mintea şi sufletul cu “mierea” îngerească a acestei “albinuţe”, ci m-ar fi aşteptat, fără să ştiu, “cupa” plină de “fiere” a Judecăţii de pe urmă. Slavă Preabunului Dumnezeu, sfinţilor Săi şi îndeosebi Sfântului Nectarie că nu m-au lăsat să cad în ispită!
Am amintit mai sus de o altă minune a Sfântului Nectarie şi nu numai a Sfântului Nectarie, ci şi a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina: tămăduirea primei noastre fetiţe, Anastasia, diagnosticată de la vârsta de 2 ani cu megadori colon şi constipaţie cronică. Clismele regulate pe care am fost nevoiţi să i le facem tot la 2-3 zile timp de 1 an o înspăimântau şi o aduceau într-o stare critică, cu transpiraţii abundente, tremurături, urlete, lacrimi etc. Supozitoarele cu glicerină nu-şi mai făceau de mult efectul. Pe 27 aprilie 2004 am consultat un medic naturist din Bucureşti, după care am fost şi la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la mânăstirea Radu Vodă. De această dată Dumnezeu ne-a pus credinţa la încercare. Minunea întârzia. Au trecut câteva zile. Eram abătuţi şi nedumeriţi. Am citit de câteva ori, împreună cu fetiţa, Acatistul Sfântului Nectarie şi Paraclisul Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Aflasem de curând că Sfântul Rafail a vindecat o femeie care suferea de constipaţie cronică şi că Sfântul Nectarie “se pricepea” şi la boli intestinale. În marţea luminată, a 3-a zi de Paşti, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina, Anastasia a făcut la oliţă fără nici o intervenţie din partea noastră. Nici nu apucasem să-i administrăm tratamentul prescris de doctor. Am să redau cu exactitate dialogul pe care Anastasia l-a avut, în februarie 2005, cu sora mea cea mică şi pe care l-am notat imediat:
N: - Am auzit că ai făcut la oliţă. Vezi că te-au ajutat sfinţii, dacă te-ai rugat?
A: - Da! Am visat că a venit la mine şi m-a ajutat să fac şi m-a împins aşa: hmmm!
N: - Cine a venit la tine?
A: - Sfântul Lafail!
N: - Şi cum arăta?
A: - Avea barbă lungă!
N: - Era mic sau înalt?
A: - Înalt!
N: - Şi cum era îmbrăcat?
A: - Ca tati!
(....)
N: - Ia să vedem, care din această icoană?
A: - El! (l-a arătat exact pe Sfântul Rafail).
Se pare că sfinţii lucrează şi “în echipă”. Nu pentru că nu ar fi în stare să se “descurce” individual, ci pentru că le place smerenia, conlucrarea prietenească, intercomuniunea, ca unii ce sunt părtaşi ai Sfintei Treimi – “structura supremei iubiri”.
Şi în anul acesta (2006) Sfântul Nectarie ne-a avut sub oblăduirea sa. În luna iunie ne aflam în staţiunea Govora. Doamna doctor R.I. ne-a primit ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Asistenta dânsei era însărcinată; mai avea câteva zile şi trebuia să nască. Amabilitatea amândurora ne-a încurajat să orientăm discuţia spre tărâmul duhovnicesc al credinţei. Le-am povestit propria experienţă cu Sfântul Nectarie, sfătuind-o, în special, pe doamna asistentă să-l cheme în ajutor la naştere. Şi pentru ca să se convingă de cele spuse, le-am dăruit câte o carte cu viaţa, minunile şi Acatistul Sfântului. Apoi am urcat cu fetiţele cele mari la ultimul etaj. În ziua aceea mai aveam de făcut încă o procedură. Dar înainte de a o finaliza, din ispita şi răutatea diavolului care n-a suportat propovăduirea noastră, fetiţele au ieşit cu un minut mai repede. Am auzit în curând ţipete şi inima mi-a fost cuprinsă de nelinişte. Presimţeam că s-a întâmplat ceva rău. Când am coborât, Daria se afla în braţele unei femei care împreună cu doamna doctor R.I. ne-au spus, speriate, că fetiţa a alunecat pe scări şi s-a rostogolit de sus până la parter întocmai “ca un dovleac” şi, spre marea lor surprindere, n-a păţit nimic. Eu însămi am pipăit-o, am scuturat-o, am întors-o “pe toate părţile”: nici o lovitură, nici o vânătaie. Când am părăsit incinta spitalului, a început să zburde ca de obicei. Am ajuns în parc pentru ca să ne întâlnim cu mama, care o avea în grijă pe Nectaria. Şi mama era oarecum tulburată. Ce se întâmplase? În acelaşi timp în care Daria căzuse, în căruciorul în care dormea Nectaria era gata-gata să intre o maşină care virase foarte aproape de banca pe care stătea mama. Câţiva centimetri în plus şi accidentul era inevitabil. Ne-a păzit însă Sfântul Nectarie, drept mulţumire....
Şi încă ceva foarte important: 7 luni de zile Nectaria nu dormea noaptea, iar ziua dormea doar 15-20 de minute. I-am administrat şi Romergan, dar degeaba. Căpătasem o oboseală cronică, vecină cu nebunia. Nu ştiam ce are. Mă scula din oră-n oră, parcă certându-mă... Cauza? Am făgăduit ceva şi nu m-am ţinut de cuvânt, amânând în permanenţă din diverse motive. În momentul în care am început să scriu, Nectaria a început să doarmă. Concluzia? Făgăduinţele făcute sfinţilor trebuiesc îndeplinite imediat, altfel apar atenţionările.
Binecuvântat eşti Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale! Amin. "

Conferinta Danion Vasile, reportaj Rafael Udriste si emisiunea Nasul

Iata integistrarea unei conferinte sustinute de teologul Danion Vasile la Piatra Neamt pe 27 februarie 2009 pe tema "Microcipul si semnele vremurilor".
De asemenea, pe blogul jurnalistului Rafael Udriste, emisiunea realizata de domnia sa, difuzata pe TVR 1 la 25 aprilie 2009, cuprinzand un semnal de alarma referitor la aceleasi microcipuri.
Aceeasi tema discutata foarte lamuritor, in emisiunea Nasul de pe B1TV din 10 martie 2009, de parintele Filotheu Balan de la Manastirea Petru Voda si de jurnalistul Victor Roncea, invitati de Radu Moraru.

Conferinta "Nu catuselor electronice", Suceava, 24 februarie 2009

Iata aici inregistrarea audio a conferintei "Nu catuselor electronice" din 24 februarie 2009 de la Suceava, unde au tinut cuvant Parintele Ioan Sismanian de la Manastirea Petru Voda si teologul Danion Vasile. Am avut bucuria sa fiu prezenta si mult folos mi-a adus.
De asemenea, inregistrarea emisiunii de pe B1 TV din 26 februarie 2009 unde au participat Parintele Ioan Sismanian, maica Ecaterina Fermo si ziaristul Victor Roncea.

sursa fotografiei: http://victor-roncea.blogspot.com

Nou apel al Parintelui Iustin Parvu

"Apelul acesta pe care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului, nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei care nu şi-a stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi , nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.
Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.
Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?"
Parintele Justin Parvu

Sa tinem Ortodoxia si sa avem nadejde la Domnul!

Pomenire Sf. Valeriu Gafencu

Gustati de aici bucurii intru nadejdea Invierii si a puterii si biruintei in fata vrajmasului. Mai precis, inregistrari de pe 18 februarie 2009 de la parastasul savarsit la Targu Ocna pentru Valeriu Gafencu si alti sfinti marturisitori asemenea lui.

Valeriu Gafencu, marturisitorul

Azi, 18 februarie se implinesc 57 de ani de la trecerea la cele vesnice, in penitenciarul de la Targu-Ocna, a lui Valeriu Gafencu, numit Sfantul inchisorilor de cei care l-au cunoscut

"Am trăit atunci o bucurie şi o deplinătate cum rar am mai simţit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu şi numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care erau de faţă. Cu ultimele puteri mi-a spus:

- În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El fără nici o îndoială. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos va birui toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci furi şi tâlhari caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

S-a oprit puţin ca să tragă aer în piept. Apoi a continuat:

- Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rostul suferinţei noastre este schimbarea la faţă a lumii. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de Adevăr… Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele…

Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

- Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

- S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit, iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire. La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin."

fragment din Intoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pp. 189-191 , Ed. Christiana, Bucuresti, 2006

Despre duhovnicie

Iata aici un minunat cuvant al Parintelui Calistrat despre duhovnicie, un cuvant miscator si adanc!
Dumnezeu sa ne lumineze sa ne bucuram de duhovnicul pe care il avem fiecare!

Intru multi ani !

Astazi, 10 februarie, parintele Iustin Parvu implineste 90 de ani! Dumnezeu sa il tina sanatos si sa ne calauzeasca multa vreme!

La multi ani, Parinte!

sursa fotografiei: http://victor-roncea.blogspot.com/

Ascultati si un interviu luat Parintelui cu acest prilej, ilustrat cu imagini graitoare: http://www.trilulilu.ro/VictoRoncea/882bdf7302e4e9

Coalitia Impotriva Statului Politienesc organizeaza Duminica, 1 februarie, orele 12, 30-14, 30, la Crucea de la baza Dealului Patriarhiei, o demonstratie impotriva insemnarii si controlului electronic total. Dumnezeu sa ne calauzeasca!

Marturie de la Muntele Athos

Redactia revistei Presa Ortodoxa a obtinut o marturie de la Schitul Lacu din Sfantul Munte Athos, despre problema microcipurilor introduse in actele de identitate ale romanilor. Iata aceasta marturie unde se face apel la marturisire. Sursa: revista Presa Ortodoxa: http://www.presaortodoxa.ro/2009/01/27/parintii-de-la-schitul-lacu-rascumparati-vremea/

RĂSCUMPĂRAŢI VREMEA

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”(Efeseni 5, 16) se potrivesc mai mult ca oricând vremurilor de astăzi. „Zilele rele” sau, mai bine spus, vremurile apocaliptice în care trăim, îl pun pe creştinul ortodox în faţa unor evenimente şi fapte nemaiîntâlnite în istoria omenirii. Un guvern mondial, un singur conducător, o singură religie, cip-uri pentru supravegherea şi manipularea întregii populaţii şi celelalte care decurg din acestea sunt obiective „de binefacere” ale Noii Ordini Mondiale.
Cum va putea oare creştinul ortodox de astăzi să călătorească pe calea cea dreaptă în această confuzie uriaşă creată de diavolul şi de oamenii lui? Unde va putea afla odihnă sufletul său, care orbecăieşte în întunericul dens al lipsei de povăţuire şi sfătuire duhovnicească, precum şi al dezinformării promovată de mass-media, fie ea laică, fie uneori chiar cea zis bisericească? Ce fel de strigăt ar putea scoate el pentru a putea deştepta auzul celor care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu că îl vor povăţui la limanul mântuirii?
Un stareţ athonit spunea că cea mai mare faptă bună a creştinului ortodox de astăzi, faptă care condiţionează mântuirea sa, este mărturisirea ortodoxă a lui Iisus Hristos. Dar pentru a-L mărturisi ortodox pe Hristos, trebuie ca el să fie un adevărat creştin ortodox. Iar a fi un creştin adevărat înseamnă a lucra poruncile evanghelice. Criza şi orbirea duhovnicească la care s-a ajuns astăzi şi, ca o consecinţă, compromisurile grave care se fac până şi în Biserică, au ca principală cauză tocmai nelucrarea de către noi toţi a poruncilor lui Dumnezeu.
Lăsând la o parte celelalte probleme grave cu care se confruntă Ortodoxia, să ne oprim la cea a introducerii în România a cip-urilor în paşapoarte şi în permisele de conducere, problemă care a creat multă tulburare în rândul creştinilor ortodocşi. Cu toate că această iniţiativă are în primul rând implicaţii religioase - desigur, pentru cei ce vor să se mântuiască -, fiind o lucrare curat satanică tocmai pentru că este îndreptată împotriva libertăţii omului în gradul cel mai înalt, libertate pe care Însuşi Dumnezeu o respectă, ea este nesocotită, din păcate, de mulţi dintre cei pe care Dumnezeu i-a pus să vegheze asupra turmei încredinţate lor.
Un singur glas, asemenea „glasului celui ce strigă în pustie”, a răsunat cu tărie şi a tulburat pe “Irod şi tot Ierusalimul”. Ca şi atunci, tot astfel şi acum s-au adunat cărturarii, fariseii şi învăţătorii de Lege să cerceteze cine a slobozit glasul şi pentru care pricină a îndrăznit să tulbure „liniştea” oilor celor cuvântătoare. În loc să-şi plece urechea la omul lui Dumnezeu şi să-i soarbă cuvintele sale insuflate de Duhul, îl nesocotesc şi-l dispreţuiesc, iar prin conferinţele şi interviurile lor savante sfătuiesc oile să doarmă liniştite, căci încă nu a venit lupul, ci au fost numai nişte zvonuri false. Ce bine se potrivesc şi astăzi cuvintele proorocului Isaia: „Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea”! (Isaia 6, 9)
Dar nu este de mirare aceasta. Dintotdeauna proorocul, omul lui Dumnezeu, deşi a strigat cu mare glas, nu numai că nu a fost auzit şi nu a fost luat în seamă, ci, mai degrabă, a fost luat în râs, prigonit şi chiar omorât. Avem atâtea pilde şi totuşi inima noastră împietrită refuză să creadă adevărul dumnezeiesc, amăgindu-se cu nădejdi deşarte şi cu promisiuni de viaţă îndelungată, prosperă şi fericită. Şi aceasta pentru că mentalitatea creştinului de astăzi s-a schimbat. Creştinul „modern” nu mai vrea să-şi asume Crucea, nu mai vrea să fie părtaş la Jertfa Mântuitorului şi, prin urmare, nu mai vrea să fie al lui Hristos. În aceste condiţii de lepădare de credinţă şi de confuzie planificată vin pregătirile pentru instaurarea unui guvern mondial, cu un conducător unic, antihrist, la care va trebui să se supună necondiţionat toată populaţia globului.
Părintele Iustin, faţă de care noi, monahii athoniţi români şi nu numai, nutrim o deosebită evlavie şi îl cinstim cum se cuvine, ca pe un om al lui Dumnezeu şi far luminos ce luminează în întunericul dens creat de norii grei a tot felul de compromisuri în materie de credinţă ce s-au abătut pe cerul Ortodoxiei româneşti, a conştientizat pericolul pregătirii domniei lui antihrist ce se apropie cu paşi repezi şi a tras la bună vreme semnalul de alarmă absolut necesar. Nu mai este vreme de discutat, de comentat, de criticat, ci a venit vremea „să luăm aminte” în modul cel mai serios la cele ce se întâmplă în jurul nostru. Evenimentele se desfăşoară cu repeziciune şi, datorită trândăviei şi comodităţii noastre, ne vor lua prin surprindere şi nu vom mai avea vreme nici să ne mai gândim ce se întâmplă cu noi.
Părintele Iustin vorbeşte în acelaşi duh atât cu Părintele Paisie, cât şi cu mulţi alţi părinţi contemporani bine cunoscuţi de credincioşii români, care au vorbit atât de clar despre vremurile grele în care trăim, căci s-au adăpat din Acelaşi Duh Sfânt, Care i-a insuflat şi i-a luminat pe Părinţii Bisericii să înţeleagă şi să vadă cele viitoare ca fiind prezente.
Părintele Paisie spune clar: „Biserica trebuie să ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua noul buletin de identitate, aceasta va constitui o cădere”. Căderea nu se petrece atunci când accepţi să ţi se implanteze cipul pe mână sau pe frunte, căci aceasta va însemna deja lepădarea, ci atunci când accepţi actele de identitate cu cip, pentru că prin aceasta ne subjugăm de bună voie unui sistem universal de urmărire şi control al fiinţei umane, care prin trăsăturile sale se vădeşte a fi lucrarea lui antihrist. Mulţi „oameni duhovniceşti” spun că vor pune alături o cruce şi totul se va aranja. „Dar lucrul murdar nu se sfinţeşte, spune Părintele mai departe. Apa curată primeşte Harul şi se face agheasmă, dar urina nu se face agheasmă. Piatra se face pâine prin minune. Necurăţia, însă, nu primeşte sfinţire. Prin urmare, diavolul, antihristul, atunci când este în buletinul nostru de identitate, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfinţeşte chiar de am pune şi o cruce”.
Ce este de făcut? În primul rând, să ne întoarcem la Hristos, să ne simplificăm viaţa şi să ne mulţumim cu puţin. Aceasta este adevărata schimbare şi ea se poate împlini în măsura în care ne apropiem mai mult de Biserică şi de Tainele ei, ceea ce înseamnă:
participarea la viaţa liturgică a Bisericii;
împărtăşirea cât mai deasă cu Sfintele Taine, cu pocăinţa şi asceza cuvenite;
rugăciunea, pe care Apostolul Pavel o recomandă a fi neîncetată şi care sparge cercul închis al egoismului nostru;
dragostea faţă de aproapele, care ne scoate din cadrul strâmt al intereselor personale;
curajul mărturisirii până la jertfă a Adevărului, virtute care încununează întreaga nevoinţă a creştinului ortodox.

Numai aşezându-ne sub acoperământul Harului dumnezeiesc mintea ne va fi luminată de Sfântul Duh spre a înţelege chipul în care trebuie să ducem până la capăt „lupta cea bună” şi vom primi puterea să înfruntăm cu bărbăţie avalanşa evenimentelor de suflet pierzătoare, mărturisind fără frică pe Hristos înaintea oamenilor, ca şi El să mărturisească pentru noi înaintea Tatălui Său cel ceresc.
Dorim să-i încredinţăm pe fraţii noştri ortodocşi români, clerici şi mireni deopotrivă, de toată dragostea noastră, de smeritul nostru sprijin în rugăciunile înălţate către Hristos şi către Maica Domnului ca să caute cu milostivire spre Biserica Sa şi să nu îngăduie să fim înşelaţi de balaurul cel viclean.

14/27 ianuarie 2009
Praznicul Sfinţilor Părinţi ucişi în Sinai şi RaitIerom. Ştefan dimpreună cu toţi părinţii Schitului LACU

O parere quasi-oficiala a BOR legat de cipurile biometrice : parintele profesor Mihai Valica scrie un articol bine documentat, cu binecuvantarea IPS Teofan , Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. In acest articol, parintele profesor saluta initiativa Parintelui Iustin Parvu ("demersul Părintelui Justin este justificat teologic, responsabil şi profetic, întrucât există multe date comune între acţiunea introducerii cip-urilor biometrice şi atenţionarea profetică din Apocalipsă") si indeamna la refuzarea si blocarea implementarii cipurilor in România, "prima ţară-pilot-cobai de pe planetă cu un asemenea proiect experimental" : http://savatie.wordpress.com/2009/01/22/o-parere-aproape-oficiala-a-bor-despre-cipuri/

Ascultati o foarte folositoare predica a parintelui staret Mihail Stanciu de la Manastirea Antim din Bucuresti. Sfintia sa vorbeste despre amenintarile contemporane si despre cipurile biometrice. Predica a fost rostita pe 18 ianuarie 2009.
http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/parintele-arhimandrit-mihail-stanciu-de.html

Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Psalmul 26)

Dumnezeu sa ne intareasca si sa ne calauzeasca!

Parintele Arsenie Papacioc nuanteaza cuvantul sau anterior si da dreptate Parintelui Iustin Parvu: http://www.youtube.com/watch?v=B6cPGPRCuhk